Familia Zborski
Prima amintire clară cu fraţii mei e din menajeria Circului Mare al Moscovei, unde am avut primul spectacol la care am participat toţi fraţii: Anna, Nikita, eu(Katya) şi mezinul Dima.
Se însera. Aveam emoţii pentru a doua zi. Dmitri făcuse ce făcuse şi dăduse foc unui tomberon tot încercînd să-i iasă exerciţiul. Dacă îl întrebi acum, i se pare şi lui incredibil cît era de neîndemînatic. Era rotofei, cu o claie galben pai, cu mînuţe mici. Şi mereu Anna, sora noastră cea mare, trebuia să îi şteargă mucii cu cordonul de la rochie.
Înainte de fiecare spectacol, îl punea să bea ceai de ceapă ca să fie ea sigură că nu-l apucă strănutul cînd ne era lumea mai dragă în arenă.
Anna ne-a crescut. Mama şi-a luat cîmpii, s-a remăritat şi-a şi murit la puţin timp după aia, căci tata hotărîse că circul şi familia nu fac casă bună şi dus a fost cu tot cu săbiile lui lucioase.
Nikita, care m-a înghesuit nouă luni în pîntecele maică-mii şi care zice mereu că el e mai mare, (cu două minute, dar tot mai mare cică e), e cel mai bun la înghiţit săbii. Pe cuvînt! Înghite nişte săbii de te şi miri unde naiba încap. Mă mir şi eu, deşi încap şi la mine cît pe colo… Vă spun, sîntem buni. Cred că cei mai buni!
Obsesia asta cu săbiile de la bunicul Serghei ni se trage. De la el ne-au rămas două lucruri: sabia lui de ofiţer rus imperialist şi o doză certă de nebunie căreia noi îi spunem pasiune.
Oricum, bunicul a fost cel care ne-a dat o linie în viaţă, chit că nu l-am cunoscut niciodată. Mama ne spunea că noaptea, de frica armatei roşii, bunicul Serghei, dormea cu sabia pe piept. Deşi, fie vorba între noi, fostul ofiţer brav avusese grijă să se ascundă foarte bine, într-un sat prăpădit din Oltenia, unde trîntise şi trei copii cu bunica, o româncă verde care s-a lăsat mai de voie, mai de plăcere furată de bunicul, de la fîntînă, cu tot cu cobiliţe.
La nici cinci ani după ce o furase pe bunica, a găsit de cuviinţă să îşi ia tălpăşiţa călare cu circul care campase preţ de o săptămînă la marginea satului. A trimis lună de lună vederi cu oraşele în care l-a purtat noua pasiune: dresura de cai. Bunica zice că mai era o pasiune la mijloc, una Betty, o roşcată focoasă de răul căreia şi-a lăsat bunicul pînă şi sabia acasă. Acum, Nikita zice că lui i se cuvine. Că e cel mai mare dintre băieţii din neam şi că pînă la urmă asta face: le înghite. Eu zic că aş avea şi eu oareşce drepturi, dar te poţi pune cu Nikita? Anna şi Dima au zis că ei au limba lată şi mai degrabă se ocupă cu efecte pirotehnice. De fapt eu ştiu de unde li se trage: de la piesa aia “Don’t Play With Fire” pe care au ascultat-o pînă le-a spart Nikita caseta pe spinare la amîndoi.
If you found this page useful, consider linking to it.
Simply copy and paste the code below into your web site (Ctrl+C to copy)
It will look like this: Familia Zborski
March 19th, 2008 at 2:11 pm
in sfarsit! voiam sa citesc asta dar nimeni nu o scria.
si tocmai ma gandeam zilele trecute la povestile oamenilor care merg cu circul, care traiesc cu circul si ce inseamna circul, ca si cultura.
March 19th, 2008 at 8:04 pm
probabil ca sintem de fapt niste alienati. nici in caruta, nici in teleguta. e un stil de viata intr-un fel trait la maximum. trebuie sa te bucuri repede de orase, de oameni, de aplauze, de propriul numar. caci, imediat te alfi in alt oras, linga alt om, in alt spectacol. daca ar exista o modalitate de a face radiografia nervilor, probabil ca ai nostri ar fi rosii, cretzi si cu multe multe striatii. multumim pentru trecere.